Un joc cu un asemenea titlu e ca o copertă de revistă cu o femeie dezbrăcată. Atrage atenția instantaneu, te gândești doar la bestseller-urile lui George R.R. Martin și la ecranizarea realizată de HBO, cu cel puțin la fel de mult succes. Din păcate însă, A Game of Thrones: Genesis este doar un joc de buget, cu idei extrem de interesante, dar cu o implementare foarte slabă; un titlu cu potențial pentru că sunt multe jocuri care permit folosirea diplomației, dar doar ca alternativă, nu ca o condiție de gameplay fără de care nu se poate.
Accentul este pus pe diplomație, subterfugii și trădări pentru că exact astea sunt elementele predominante și în cărți. Trădare, mită, alianțe matrimoniale, asasinate și vorba dulce a înțelegerilor secrete formează cea mai mare parte a jocului, departe de ideile clasice ale strategiilor în timp reale bazate pe muncitori-colectori de resurse sau pe construirea de armate și distrugerea bazei din celălalt colț al hărții. În toată campania, singura construcție pe care o poți considera proprietatea ta este Feudal Home, punctul de pornire al expansiunii tale imperiale.
Apoi, orice mijloc poate fi la fel de bun ca altul să cucerești orașele învecinate, dar cei mai importanți sunt mesagerii, un fel de miniștri de externe ai timpurilor moderne. Ei trec de la oraș la oraș și le conving să devină aliații tăi, colaborare ce poate fi întărită printr-o căsătorie cu o domniță nobilă. Astfel vin banii, atât de necesari pentru construirea armatelor, a căror acțiune devine la un moment dat inevitabilă.
Spionii folosesc la încheierea de alianțe secrete și dezvăluie garnizoanele care apără intrarea în orașe (altfel invizibile și capabile să descopere un asasin și să ducă la arestarea lui); asasinii, evident, duc la îndeplinire misiuni oneroase, eliminând doamnele nobile pentru a distruge alianțele de sânge, altfel indestructibile sau pentru a jefui comercianții ce aduc aur inamicilor. Hoții (rogues) instigă populația la revolte, iar gărzile proprii servesc și ele la descoperirea agenților inamici și la arestarea lor pentru o recompensă zdravănă.
Evident, tot ce poți face este și la dispoziția AI-ului, astfel că avem de-a face cu un permanent joc de-a șoarecele și pisica; din păcate, în campanie cel puțin inteligența artificială nu pune la muncă toate posibilitățile și s-ar putea să te plictisești rapid până ce decide jocul să-ți deblocheze opțiunile interesante. Acțiunea are viteza melcului, astfel că te multe ori doar dai click-uri și parcă nimic nu se întâmplă; iar când lucrurile se precipită, ești mult prea rapid asaltat de tot felul de evenimente despre care nici măcar n-ai fost avertizat pentru că interfața duce lipsă de astfel de elemente. De altfel, nici măcar nu există shortcut-uri, nici opțiuni „automatizate” de tipul „move – attack”.
Când se ajunge și la lupte se simte cel mai mult lipsa unor comenzi structurate, de tipul celor din strategiile consacrate, cum ar fi Total War. Animațiile sunt jalnice, iar odată izbucnit conflictul, orice posibilitate diplomatică dispare de parcă n-ar fi existat vreodată. Cum cumpărarea unei trupe crește automat costul următoarelor, e destul de greu să-ți construiești o armată serioasă; și chiar dacă o ai și folosești cu cap mecanica piatră-foarfece-hârtie, luptele în sine sunt doar un amestec de trupe și de click-uri în care te rogi să nu se ducă de râpă moralul.
Și presupunând că ai răbdare pentru că ești fan al cărților și filmului, povestea nu oferă evenimente cu adevărat semnificative pe care să le controlezi; tot ce e interesant e povestit în textul de la finalul misiunilor (cu tot cu greșeli gramaticale de neiertat și voci care sună de parcă actorii ar fi fost obligați și torturați să-și spună replicile).
Tot ce nu face campania bine este însă lăsat să se desfășoare în meciurile skirmish și în multiplayer. Aici, abilitățile unităților trebuie cumpărate și câștigi prin acumularea de puncte venite din crearea de alianțe sau distrugerea celor ale inamicului. Evident, acțiunile au un farmec aparte când reușesc, mai ales când asasinul se strecoară cu succes pe lângă gărzile descoperite de spion, ca apoi să otrăvească doamna din castel, exprimându-și cinic „părerea de rău”.
Dar totul până la inevitabilul război, unde nu există comezi de grup, nici posibilitatea de da mai multe ordine (queue), nici statusuri clare ale trupelor, fie ele de suport sau de atac. Și, din păcate, partea multiplayer este goală, în mod cert strategii de birou sunt ocupați cu jocuri mai bine realizate din punct de vedere al mecanicii gameplay-ului.
Și e păcat, pentru că A Game of Thrones: Genesis putea fi o strategie genială. Ideile diplomatice sunt excelente, dar ar fi avut nevoie de o implementare cel puțin de calitatea celei din seria Total War pentru a fi folosite la potențial maxim. Din păcate însă, micromanagementul excesiv și lipsa opțiunilor din interfață și din lupte nu fac decât să fugărească jucătorii pasionați de strategii, dar și fanii universului medieval creat de Martin.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER